Ei uite o ştire! Revista Rolling Stone îşi pune online întreaga arhivă! 43 de ani de muzică mai mult sau mai puţin americană vor putea fi accesaţi de pe site-ul revistei, pentru un preţ relativ modic: 3.95 USD pe lună sau 30 USD pe an. Mă gândesc că trebuie să fie super-cool să citeşti un interviu cu Bono din 2005 sau să priveşti o spectaculoasă şedinţă foto cu John Lennon din 1980. Sigur, asta pentru cei care ştiu cine sunt domnii şi ce au produs ei la viaţa lor.
Nu poţi trece uşor peste gândul că 43 de ani înseamnă nu doar istorie ci şi o cantitate imensă de materiale scrise, bătute la maşină sau, mai târziu, la tastatură, apoi introduse în “pagini” care plecau spre tipografie. 43 de ani ar însemna în jur de 500 de ediţii de Rolling Stone. A face o asemenea arhivă digitală înseamnă a avea la dispoziţie o armată de salahori fără halate, care să reintroducă în computere textele vechi, să scaneze fotografii, să managerieze o imensă cantitate de informaţii. Uite-aşa se digitalizează istoria. Uite-aşa, zecile de mii de copaci tăiaţi de-a lungul deceniilor întru mulţumirea cititorilor, îşi găsesc “salvarea” postumă graţie megabiţilor. O rezolvare echitabilă.
Rolling Stone nu e singura revistă care face asta. Din ce în ce mai multe publicaţii au început sau vor începe să monetizeze conţinutul digital, trecut sau actual. Probabil peste câţiva ani (nu mulţi!) oamenii vor umbla cu tableta în geantă, şi-o vor scoate în metrou sau în tramvai şi vor accesa online orice publicaţie pentru care au plătit în prealabil, lăsând chioşcarii să vândă (cui?) ziare uriaşe şi scumpe, de tip România Liberă, ai căror publisheri încă mai visează la gloria celulozei de odinioară. E clar că, fără a fi de acord cu deja prăfuita sintagmă că “presa scrisă moare”, viitorul aparţine trusturilor de presă cu atitudine digitală. Deşi, în ţara asta cu 303 km de autostradă, atitudinea e din ce în ce mai mult doar un cuvânt ce zace, depresat, prin dicţionare.
