Abandon

“Măi, zău, în principiu nu aveam nicio problemă cu vampirii, dar treaba asta începe să mă înfricoşeze… De la o vreme am coşmaruri. Sau ceva de genul ăsta… vise sau trăiri, e greu de spus. Sper să fie coşmaruri sau mai degrabă sper să fie totul real, nici nu mai ştiu ce vreau. Uite, visez un personaj ciudat, un bărbat. În aparenţă e un tip OK, la început chiar mi-a plăcut de el şi m-am întrebat ce minune l-a adus în visul meu. Apoi treaba cu plăcutul s-a transformat în altceva, mi-e teamă să-i şlefuiesc sensurile. E înalt, chiar impresionant de înalt, foarte slab dar nu ciolănos, are ochi albaştri şi părul lung. E îmbrăcat mereu în costum, e super-elegant – culmea e că nu-i stă costumul ca pe gard, la cât e de slab. Are o gură frumoasă, am remarcat-o din prima – ştii, eu visez cu multe detalii sau în orice caz atunci când stau faţă în faţă cu cineva sunt în stare să-i remarc şi dunga de la ciorap, în caz că are una. Aşa, îmi place gura lui – buze ce trimit la săruturi pasionale – dar tipul nu vorbeşte niciodată. Mai degrabă vorbeşte cu privirea, aşa că toate dialogurile noastre sunt albastre: eu ţip la el, fiindcă, vei vedea, mă sperie ca naiba iar el îşi răcneşte albastrul către mine, mă prinde ca într-o plasă din care nu mai pot scăpa. Atunci am sentimentul peştelui prins în năvod. Şi mă cuprinde o compasiune teribilă pentru peşti – am încercat când eram mică să pescuiesc, mi-a cumpărat tata o undiţă chinezească. Dar n-am prins niciodată nimic şi acum îmi pare bine: jur că nu voi mai încerca niciodată, e nasol să fii peşte şi să dai peste vreo râmă din undiţă sau peste o plasă imensă, albastră sau nu, în care să te zbaţi inutil. Diferenţa dintre mine şi un peşte prins în năvod este că el sfârşeşte în cine ştie ce tigaie în vreme ce eu îmi continui dulcele coşmar. Odată ce m-a prins cu privirea – şi mă ţintuieşte al dracului de bine – ştiu că nu mai am nici o şansă. Ştiu ce urmează. Se apropie de mine cu gura întredeschisă. Îi simt mirosul – e fascinant, dacă aş putea, l-aş topi şi l-aş transforma într-o sticluţă de parfum cu care să alung toate lucrurile bune din lume. Îi simt răsuflarea – mascul plecat în căutarea hranei. Lupt cu tendinţa de a mă abandona – de-asta şi ţip, strig cuvinte nemăsurate, frică amestecată cu plăcere. Dar lui nu-i pasă. Vine spre mine cu gura lui frumoasă, de toreador năvalnic şi îi văd dinţii, caninii lungi şi şlefuiţi, pregătiţi pentru atacul prăzii. Ciudat, faţa lui nu e albă ca a vampirilor înfometaţi pe care i-am văzut prin filme. E mai degrabă vineţiu, dar sunt multe umbre în visele şi-n realităţile mele. Mă prinde în braţe cu o tandreţe fermă, din ce în ce mai accentuată, apoi îmi străpunge fulgerător gâtul, aspirând instant toată energia pe care am acumulat-o. Sângele îmi părăseşte trupul de parcă ar fugi de mine, monedă de schimb pentru un comis-voiajor care vinde iluzii în schimbul leucocitelor. Atunci vine abandonul total, devin femeia bărbatului-vampir fără să mă mai pot împotrivi nici măcar prin ţipăt. Mă scufund în albastru, zguduită de spasmele plăcerii vinovate. Apoi cad într-un somn adânc, un alt somn, din care nu înţeleg nimic şi din care mă trezesc dimineaţa ca un zombie prădat. Oglinda din baie îmi rânjeşte vulgar când îmi redă chipul răvăşit, cearcănele adânci ca hăul unei oale de lut şi pletele negre încâlcite în haosul nopţii abia consumate. Fiecare dimineaţă e o izbăvire şi, în acelaşi timp, o chemare la răbdare în aşteptarea nopţii ce va urma. Sunt prinsă între soare şi lună şi de fiecare dată încerc disperată să-mi pipăi cicatricele lăsate de bărbatul înalt. Nu găsesc niciodată nimic, pielea-mi e la fel de fină şi albă ca întotdeauna, impasibilă la tortură, dar eu ştiu, ştiu, ştiu că a fost acolo, în mine, că sângele nu-mi mai aparţine şi mai ştiu, înainte de a nu şti nimic, că în fiecare dimineaţă cheia de la intrare lipseşte de la locul ei obişnuit din hol…”