El – bătrân, şchiop de la o tentativă de sinucidere prin aruncare pe geam, posesor al unui IQ îngrozitor de mare (aflat la limita Nobel-ului de câteva ori), cârcotaş, neadaptat şi ciufut până în pânzele albe. Ea – blondă, proaspătă, sudistă, prostuţă, naivă şi fugită de-acasă din cauza unor părinţi prinşi în mijlocul unor probleme constante de cuplu. Ea îi cere lui să o adăpostească până îşi găseşte de lucru. El, într-un moment de slăbiciune, acceptă. În scurt timp, ei se căsătoresc.
OK, printul se duce naibii. La urma-urmei, să vedem partea pozitivă: mai puțini copaci tăiați. Acum, pe bune: ne lovim de atâtea ”tipărituri” inutile încât eu unul mă-ntreb din ce în ce mai des: câți copaci mai avem de hăcuit? Am primit acum câteva zile niște materiale promoționale ale unei firme producătoare de materiale sportive. Arătau senzațional. Dar pun pariu că nimeni, dar nimeni!, nu va sta să citească toate acele informații aiuritoare frumos ”croșetate” pe o droaie de cartoane lăcuite. O droaie! Am avut un ciudat sentiment de copac căruia îi vine rândul. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc.
Algarve, regina Portugaliei (1) Algarve, regina Portugaliei (2)
L-am cunoscut pe Radu Paraschivescu la începutul sălbaticilor ani 90. În 1989 avusesem ambiţia să traduc, mai mult pentru mine, o carte scrisă de Harrold Robbins, scriitor ce avea să aibă succes şi la noi după Revoluţie. Aveam manuscrisul bătut la maşină, am văzut că Editura Olimp scosese un roman de Robbins aşa că mi-am zis să încerc marea cu degetul. Acolo am dat peste un tip jovial şi mustăcios, care mi-a spus că, din nefericire, cartea tradusă de mine nu avea licenţa cumpărată de Olimp. Am ratat startul unei cariere de traducător dar am cunoscut o persoană care, în timp, a devenit pentru mine unul dintre reperele valorii, bunului simţ şi talentului pe care le are România. Aş spune astăzi că, dacă aş avea 20 de ani mai puţin şi mi-aş face o listă de idoli, pe Radu Paraschivescu l-aş aşeza, alături de Radu Cosaşu, în fruntea ei.