Pionul Alb din faţa Turei era îndrăgostit, pe furiş, de Regina de Negru. Nici unul dintre celelalte suflete de pe tabla de şah nu ştia de acest lucru. Pionul Alb nu era un personaj important, mai ales că se afla în faţa Turei, adică izolat pe flanc. Sigur, aşteptările erau uneori destul de mari: se miza pe dârzenia lui şi pe capacitatea de a răzbate în luptă şi a se transforma pe ultima linie a tablei în Regină sau oricum în ceva mult mai puternic. Dar acest lucru se întâmpla rareori, pionul căzând la datorie în urma combinaţiilor viclene.
Acum însă, reuşise să ajungă în preajma Reginei de Negru, chiar la ea în iatac. Venea după o bătălie grea, în care capturase un Cal de Negru şi scăpase dintr-o capcană pusă la cale de Nebunul advers împreună cu doi Pioni. Era obosit, aproape sfârşit şi mai avea doar o pătrăţică până la transformare. Simţea că e momentul lui de glorie dar nu prea mai avea putere pentru a-l trăi aşa cum visase în nenumărate rânduri, când stătea cuminte şi aliniat pe H2-ul lui, în aşteptarea declanşării măcelului.
Dintotdeauna avusese un respect deosebit pentru Regina de Negru dar nu spusese asta nimănui, nici măcar vecinului său de pe G2. Ca să nu fie bănuit de trădare. Toate piesele albe erau devotate Regelui Alb şi Reginei de Alb. Numai că Regina de Alb nu-l băga niciodată în seamă, era arogantă şi distantă şi mirosea întotdeauna a parfum dulce, ba chiar greţos de dulce. Regele Alb nu ştia ce să-i mai facă pentru a-i intra în voie şi chiar dacă nu-şi ducea mereu misiunea la îndeplinire, Regina de Alb îl tolera şi-l apăra de Mat cu un fel de zeflemea izvorâtă din sentimentul de datorie şi nu din alt fel de sentimente. Dacă era vorba de sacrificii, Regina de Alb nu ezita să se debaraseze de Pionul de pe flancul drept. Aşa că, în afară de respectul pe care era obligat să i-l arate, Pionul Alb nu dădea pe dinafară de servilism în faţa propriei Regine. În schimb, cu Regina de Negru era altceva. O privea de la distanţă ore în şir, îi admira zvelteţea trupului de abanos, atitudinea de învingătoare, felul blând dar hotărât în care se purta cu supuşii, curajul pe care-l arăta în luptă… Îi admira până şi modul în care-i spunea Regelui de Negru – un fricos fără pereche! – că lucrurile vor fi ok şi că n-are de ce să se teamă pentru că ea veghează în permanenţă ca Rocada să-l protejeze la maxim. Şi-ar fi dorit să fie de partea ei, să fie măcar o dată Pion Negru care să se transforme pentru a căpăta un zâmbet de bunăvoinţă din partea Reginei de Negru. Lupta gândindu-se că va veni şi ziua în care va ajunge în faţa ei, poate chiar va fi capturat, şi atunci, cine ştie, poate va avea suficient curaj să-i propună să facă parte din armata ei. Deşi nu mai auzise niciodată ca astfel de transferuri să fie posibile, Pionul de pe H2 îşi ducea fantezia până la capăt visându-se în postura de Pion de D7, adică exact în faţa Reginei de Negru. Pentru el, D7 era cea mai râvnită pătrăţică de pe tablă şi îl invidia pe pionul care o ocupa în prezent, un beţivan bătrân care cădea întotdeauna la datorie fără cel mai mic licăr de mândrie în ochi. O, dacă ar fi fost el acolo şi-ar fi apărat frumoasa regină din toate puterile lui de pion – o piesă “mică” dar atât de importantă câteodată.
De fapt, respectul faţă de Regina de Negru se transformase în timp într-o mare iubire. Platonică, frustrantă, refulată. O iubire de care nu ştia nimeni – nici măcar el – şi pe care nu avea cum s-o demonstreze. O iubire fără ieşire din labirintul în care se născuse.
Acum, Pionul Alb de pe H2 ajunsese în faţa Reginei de Negru. Lupta de azi era tensionată şi echilibrată, dar Albul avea un uşor avantaj. Regina de Alb nu-l mai sacrificase ca de obicei ci, surprinzător, îi dăduse mână liberă iar el avansase, avansase, capturase şi iată-l în faţa femeii pe care o venera. Pionul nu prea ştia ce înseamnă dragostea şi, chiar dacă mai discuta uneori cu Tura din spatele lui despre asta, nu reuşea să-şi imagineze ce chip are. Oricum, Tura era o fiinţă rece şi fără sentimente şi vorbea despre dragoste cu aerul unei baborniţe cârcotaşe aşa încât ceva îi spunea Pionului că nu trebuie să se încreadă prea tare în vorbele ei. Se zvonea că Tura se iubise în tinereţe cu Nebunul din stânga Reginei de Alb însă acesta a părăsit-o după doar două bătălii, spunându-i că e prea nebun şi prea plimbăreţ în diagonalele lui pentru a-i fi fidel. Tura a avut un şoc şi a decis să arunce sentimentele din turnuri. Sentimentele s-au spart cu zgomot pe tabla de şah şi au declanşat mânia Reginei care a izolat-o vreme de câteva bătălii, atribuindu-i roluri de complezenţă.
Dar acum, când a ajuns în faţa Ei, şi-a dat seama imediat cum stă treaba cu dragostea. Nu îndrăznea să ridice privirea. Îi privea pantofii negri, eleganţi, în total contrast cu atmosfera impusă de bătălia de pe tablă, şi gândul de a deschide gura pentru a-i propune să-l ia în armata ei îl seceră dintr-o dată, ca o ghilotină. Se afla pe o pătrăţică învecinată şi Regina de Negru îl ataca automat. Era însă în siguranţă: un Cal Alb îl apăra suficient de bine cât să nu fie capturat imediat iar o combinaţie diabolică pusă la cale de cele două Ture Albe făcea în aşa fel încât peste două mutări să transforme. Acum. Sau niciodată.
Ridică privirea:
– Bună ziua, Doamnă!
Surprinsă, Regina de Negru avu o ezitare. Piesele inamice nu vorbeau între ele decât rareori, şi atunci când se propuneau remizele. Cu atât mai mult, era total de neconceput ca un pion să se adreseze unei regine. Pe tablă se aşternu liniştea. Caii se opriră din fornăit, pionii din fojgăială, până şi nebunii încetară să-şi rotească ameninţători ochii.
– Îmi cer scuze pentru această ieşire nelalocul ei. Dar eu… vă iubesc!
…şi avea vocea subţire şi tremura şi i se părea că are capul mai chel ca niciodată…
Mai trecură cinci secunde până se auzi primul hohot de râs. Regele Alb râdea zgomotos, în “o”. Imediat îl urmară şi celelalte piese, albe şi negre. Mai puţin Regina de Negru.
– …şi aş vrea să vă rog să mă înregimentaţi în armata dumneavoastră. Aş putea fi un strălucit pion de D7 şi vă asigur că v-aş apăra de fiecare dată până la sacrificiu…
Dar continuarea nu mai fu auzită de nimeni. Isteria care se declanşase pe tablă era prea mare. Pentru câteva minute toată lumea uitase de eternul război. Toată lumea râdea, râdea, iar Pionul s-a simţit dintr-o dată mic. Mult prea mic. A coborât privirea, cocârjat de haosul din jur, aşteptând o insulă de linişte.
***
A doua zi, Pionul de pe H2 a fost înlocuit de un pion mai tânăr. A fost dorinţa Reginei Albe care nu i-a putut ierta trădarea şi care imediat, în timpul bătăliei, a ordonat Calului ce-l apăra pe Pion să se retragă, lăsându-l fără apărare. Pionul a fost capturat imediat de către Regina de Negru şi, chiar dacă pentru o clipă i s-a părut că aceasta i-a zâmbit cu îngăduinţă, a ştiut că făcuse ultima lui mutare pe o tablă de şah.
