Algarve – regina Portugaliei (1)

By Thursday, October 29, 2009 0 Permalink 0

DSC03087Străzile din Faro sunt înguste. Casele au ceva din mahalalele Bucureştiului de altădată. Unele sunt de-a dreptul în ruine, parcă-s lăsate special în paragină pentru a fi fotografiate de turişti. Prin Faro treci aproape obligatoriu dacă ai drum prin Algarve, regiunea din sudul Portugaliei pe care lusitanii şi-o promovează cu mândrie atunci când vine vorba de turism marin. Cobor în mica piaţă din faţa bisericii Nossa Senhora do Carmo. Am ajuns aici mânat de dorinţa de a vedea Capela dos Ossos, o capelă laterală a bisericii, cu motive decorative făcute din oasele călugărilor morţi, dezgropate în secolul 19 din cimitirul adiacent bisericii şi pietrificate pe ideea că toţi suntem muritori. Şi poate ne-ajunge capul într-un perete, aş adăuga.

Sinistru? Poate. Dacă aş reuşi să o văd, cu adevărat. Din păcate, biserica e închisă, fiindcă e duminică. Adio oase în ziduri! Mă mulţumesc cu micuţul talcioc din faţa bisericii. Pe tarabe generoase, femei cu zâmbetul pe buze vând dulciuri tradiţionale, păpuşi sau flori. Lumea cumpără, molcom. E duminică la prânz: oraşul e sufocat de moleşeală. Pe strada ce mărgineşte piaţa bisericii, un grup de copii ciudat îmbrăcaţi aşteaptă să participe la un soi de festivitate pe care un individ cu părul vâlvoi o pregăteşte pe treptele igrejei manevrând de zor nişte boxe şi un microfon. Copiii au o nelinişte care răzbate din emoţii. Oare ştiu versurile cântecelor? Lângă ei, o bătrână îmbrăcată impecabil în port popular, respiră un aer condescendent. Trecând pe lângă ea, am impulsul de a-i spune “bom dia, senhora!”, înclinându-mă respectuos în faţa aroganţei sculptate în durere. Ceva mai târzu, din maşină, străzile înguste ale oraşului încearcă să gâtuie un trafic liniştit. Încerc să-mi amintesc cum se numeşte echipa de fotbal de aici. Farense. Şi dacă a fost vreun român care a jucat pentru ea. Da, prin ’99, Lucian Marinescu, rapidistul osos care a făcut parte din lotul României la Mondialul francez. Marinescu o fi văzut vreodată Capela dos Ossos?

Plaja din Faro – aflată în afara oraşului – nu e altceva decât o întindere de nisip sindicalistă. Atipică pentru Algarve. Lungă şi îngustă. Oamenii beau bere, multă bere Super Bock, în sticle mici care costă puţin. Pe sandvişuri se pune unt. Casele de vacanţă se întrezăresc de-a lungul fâşiei de pământ. Nu-mi place. Dar nu aceasta e noţiunea de plajă algarveză. Faro e doar un pretext pentru a povesti despre plajele din sudul Portugaliei. Unele de care, dacă le calci o dată pentru a le sorbi din priviri soarele şi stâncile, rămâi îndrăgostit pe veci.

De pildă, Praia da Rocha, din zona Portimao. Cea mai veche staţiune din Algarve unde, prin anii 30, scriitorii britanici veneau să-şi încălzească trupurile palide şi să-şi întâlnească muzele, adăpostindu-se de bombele celui de-al doilea Măcel Mondial. Dintr-un loc liniştit şi boem, orăşelul s-a transformat într-un Babel arhitectural, în care blocuri înalte, hoteluri spectaculoase şi restaurante zgomotoase se întrec să găzduiască şi să hrănească turiştii. Ceva aici pare să aibe un aer de Las Vegas mat. Plaja e mărginită în partea estică, de Fortaleza de Santa Caterina, construită în secolele 17-18 din ordinul lui Joao de Castro, guvernatorul Regatului Algarve. Construcţia s-a săvârşit în timpul domniei regelui Filip al treilea, pe locul în care se afla o micuţă capelă ridicată în cinstea Sfintei Caterina.

În 1969, portughezii şi-au dorit să facă în Portimao o plajă despre care să se vorbească peste mări şi ţări. Aşa că au adus un milion de tone de nisip şi le-au presărat  de-a lungul a patru kilometri, împingând, practic, oceanul, căruia i-au răpit astfel câteva zeci de stânci ce au rămas izolate pe plajă. Praia da Rocha – plaja stâncilor. Cobor pe o interminabilă scară de lemn până pe nisipul care se pregăteşte de atingerile de catifea ale soarelui ce se pregăteşte să apună. Cu spatele la Apollo, îmi fotografiez cea mai lungă umbră pe care am avut-o vreodată. Lumina este incredibilă. Portocaliul are esenţă de aur topit. Stâncile ce se iţesc din nisipul fin par nişte uriaşi colţuroşi şi blajini, străjeri pentru pescăruşii care-şi caută odihna pe unghiurile lor. Ai căutat vreodată definiţia cuvântului “romantism”? În caz că n-ai aflat-o încă, o găseşti pe Praia da Rocha, când apune soarele.

Există însă şi alte variante. De pildă, Lagos şi Praia da Luz. Lagos e cel mai mare oraş din vestul regiunii şi el poartă în atmosferă o istorie ce datează de pe vremea fenicienilor şi, mai recent (secolul 15), din cea a exploratorului Henric Navigatorul, care stabilise Lagosul ca punct de plecare în expediţiile sale. Iar dacă Lagosul e o mică bijuterie turistică (ce include printre altele o piaţetă în care, între 1444 şi 1756, a funcţionat cel mai mare târg de sclavi din Europa) despre faleza oraşului se poate spune că ocroteşte câteva plaje perfecte. Una dintre ele, Praia de Dona Ana, pare o pictură realizată de un fotograf modern care şi-a abandonat obiectivul în favoarea penelului. Grupuri de stânci ce răsar din apă, peşteri, coloane naturale printre care se plimbă leneşe iahturi sau caiace rapide ce transportă turişti hămesiţi să se bucure de invenţiile naturii. Pentru cei care-şi doresc să se aventureze ceva mai mult există Ponta de Piedade, o formaţiune de roci roşcate, în mijlocul oceanului, expuse de secole eroziunii cauzate de apă şi vânt şi transformate într-o fascinantă locaţie de încântare a sufletului. Poţi ajunge la Ponta de Piedade cu o barcă de viteză sau cu ajutorul pescarilor locali.

Am stat în Praia da Luz, o staţiune liniştită şi cochetă, plină de vile cocoţate pe dealul ce păzeşte cu stoicism oceanul. Praia da Luz poate fi punctul de plecare perfect către o plimbare de o zi către cel mai sud-vestic punct al Europei: Sagres şi al lui minunat far (Algarve – regina Portugaliei (2)).

0

Comments are closed.