Algarve – Regina Portugaliei (2)

By Wednesday, November 18, 2009 0 Permalink 0

travelE aproape obligatoriu ca, dacă te afli în sudul regiunii Algarve, să faci un drum pe coastă, către Sagres şi Cabo de Sao Vicente. Este cel mai sud-estic punct al Portugaliei, locul de unde oceanul şi se deschide cu mărinimie, făcându-te să visezi către “titanice” drumuri transatlantice. Locul de unde Europa îşi ia rămas bun cu eleganţă şi măreţie. Cabo de Sao Vicente îşi are naşterea undeva pe la 1415, când prinţul Henric Navigatorul a întemeiat Şcoala de Navigaţie din Sagres, lăcaş de învăţământ în care a adunat cei mai potenţi astronomi, cartografi şi creatori de nave din Europa. Aici, de pildă, s-a inventat caravela, celebra ambarcaţiune revoluţionară cu care navigatori de renume, precum Cristofor Columb, au spintecat oceanele în căutarea de noi ţinuturi.

Pe stâncile de la Cabo de Sao Vicente găseşti Fortaleza de Sagres, un fort construit în 1793, blindat în ziduri masive. Nu departe de el, tronează un far care are a doua cea mai puternică lampă din Europa (în fapt, sunt două lămpi de către 1000 de watt-i fiecare, ce pot fi văzute de la o distanţă de 60 de kilometri de pe ocean). Clădirea farului a fost ea însăşi pe vremuri o fortăreaţă. Peisajele sunt năucitoare. Stâncile se înalţă vertical la zeci de metri deasupra unui ocean albastru şi rece, pictând panorame superbe. Romanii numeau pe vremuri acest loc Promontoriul Sacru. Ei îl considerau un loc magic în care apusul era mai spectaculos ca în oricare altă parte, crezând că soarele pur şi simplu se scufundă în ocean delimitând capătul lumii. Legenda spune că numele locului este legat de o poveste din secolul 4 care îl are ca personaj principal pe călugărul martir St. Vincent, al cărui trup a fost adus şi îngropat aici, lângă mormânt construindu-se un templu care era vegheat permanent de corbi. Regele Afonso Henriques a exhumat trupul călugărului în 1173 şi l-a adus în Lisabona, acompaniat, de asemenea, de către corbi.

Portughezii sunt oameni calzi. Nu te loveşti de ei ca de stâncile nemţeşti, nu te privesc cu condescendenţa britanică şi nici nu te ameţesc cu ipocrizia franceză. Sunt un fel de spanioli moldovenizaţi, în fapt limba le sună la fel. Dacă asculţi portugheza în surdină, la început ai impresia că vorbeşte cineva într-o limbă slavă. Apoi, cavalcada de ş-uri şi j-uri rotunjite şi alunecate, se transformă într-un cântec ciudat şi curgător cu care te obişnuieşti rapid. Obrigado-n sus, obrigada-n jos… uite-aşa, din mulţumire-n mulţumire ajungi să-i cunoşti şi să-i apreciezi: oameni cu faţa către Ocean, care conduc molcom pe autostrăzi deloc aglomerate dar foarte bine puse la punct (şi care… costă), pe străzi liniştite, cu multe sensuri giratorii, ca în orice ţară vest-europeană care se respectă. Dacă până acum o vreme Portugalia se ruşina cu ideea că e cea mai săracă ţară a Uniunii Europene, vremurile alea au apus. Nu simţi sărăcie nici măcar atunci când vezi o casă dărăpănată. Fiindcă şi o casă dărăpănată portugheză (cum am văzut în Faro) ştie să-şi păstreze demnitatea.

Pentru gurmanzi, e de reţinut că în Portugalia se mănâncă bine. Bucătăria lusitană are un specific aparte, chemat din istorie, şi, ca orice ţară răsărită lângă o mare întindere de apă, îşi creionează meniurile pe preparate din peşte şi fructe de mare. În special în Algarve, unde restaurantele (marisqueiras) te îmbie de la intrare cu imaginea a tot felul de vietăţi marine care abia aşteaptă să fie puse, într-o formă sau alta, în farfurie. Nu e nevoie să mergi în localuri scumpe şi de fiţe pentru a mânca bine. O doradă, un lup de mare, un ton sau nişte delicioase sardine se găsesc la tot pasul, chiar şi în tavernele fără pretenţii dar foarte prietenoase pe care le întâlneşti la tot pasul. Poţi începe masa cu gustările tradiţionale – între care o brânză în coajă groasă, extrem de puturoasă dar cu un gust fantastic, eventual pate de sardine sau diverse cocktailuri de caracatiţă şi alte fructe de mare – apoi e musai să continui cu un peşte, oricare ar fi acesta. În Algarve există diverse metode tradiţionale de preparare a lui, sosurile alăturate creaturii marine făcând diferenţa. Porţiile sunt mari şi relativ ieftine. Poţi asorta un vin alb sau rose de calitate – de multe ori “vinul casei” e foarte bun. Ca aperitiv, e recomandabil un vin de Porto alb (soi rar în afara Portugaliei) iar la desert, în caz că te dai în vânt după dulcituri, un vinho de Porto clasic sau, pentru cei cu gusturi pretenţioase, un licoros de Madeira. Au şi portughezii “ţuica” lor: se numeşte aguardente şi e un fel de coniac, care uneori e din cireşe, alteori din smochine. Dacă e prea cald afară şi te trage aţa către bere, încearcă fără grijă o Sagres sau o Super Bock.

Am vizitat, pentru doar câteva ore, şi Lisabona, oraşul despre care legenda spune că ar fi fost fondat de Ulise, aflat în veşnicele sale peregrinări. Nu ştiu dacă e locul să scriu aici despre capitala Portugaliei, fiindcă nu am avut timp să-i simt cu adevărat parfumul. Am avut senzaţia că oraşul tramvaielor galbene şi al cocoşului de ceramică e un amestec de stiluri şi “simţiri”. De la modernismul din zona portuară, ce te întâmpină cu Parco das Nacoes şi al său vizitat Oceanarium imediat după ce treci magnificul pod Vasco da Gama (17,2 km, cel mai lung pod din Europa), şi până la străzile înguste din istoricul cartier Alfama (pe care taximetriştii se strecoară ca nişte şopârle viclene), Lisabona îşi arată puterea de seducţie dar şi o oarecare plictiseală ale cărei origini nu le-am dibuit. În tot cazul, zona dealurilor ce străjuiesc râul Tejo, cu străzi în pantă şi tramvaie micuţe, mi s-a părut a fi definitorie pentru un oraş colorat, un fel de Barcelonă ce n-a avut norocul de a da peste un Gaudi care să-i injecteze geniu. Sigur, Lisabona trebuie văzută şi trăită intens în toate zonele ei – Baixa, Belem, Chiado, Bairro Alto – dar am rezervat pentru altă ocazie această plăcere. Totuşi, m-am străduit să aflu care e povestea cocoşului pe care îl întâlneşti ca suvenir la tot pasul (alături de tramvaiele galbene, acele americanos importate în secolul 19 din Statele Unite).

Cocoşul portughez are diverse culori – galben, roşu, negru – şi este simbolul oficial adoptat de către Oficiul de Turism din Portugalia. Originile lui vin din Barcelos, un oraş din nord-vestul ţării în care, pe vremuri, locuitorii erau terorizaţi de un lung şir de crime ale căror autor rămânea necunoscut. Într-o zi, un călugăr care se afla în drum spre Santiago de Compostela, a fost suspectat de comiterea crimelor şi arestat. Călugărul nu a putut dovedi că nu este el vinovatul şi a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare. În timp ce îşi aştepta sentinţa, el se ruga Fecioarei Maria să aibă posibilitatea de a mai ajunge o singură dată în faţa unui judecător. Acest lucru s-a întâmplat şi, în vreme ce călugărul urma să fie audiat, judecătorul se afla la masă, unde se pregătea să mănânce un cocoş, împreună cu prietenii. Călugărul şi-a expus încă o dată nevinovăţia şi, spre amuzamentul celor prezenţi, a arătat către cocoşul din farfurie şi a zis: “Sunt atât de sigur că sunt nevinovat încât cocoşul ăla va urla în momentul în care voi fi spânzurat!”. Toată lumea a râs dar nu s-a atins nimeni de cocoş. Şi ceea ce părea incredibil, s-a întâmplat: înainte de momentul spânzurării călugărului, cocoşul s-a ridicat de pe masă şi a-nceput să cânte. Nimeni nu s-a mai îndoit de inocenţa omului, care a fost eliberat şi lăsat să plece. Cocoşul a rămas de atunci un simbol naţional pe care portughezii îl expun prin casele lor în forme ceramice şi nu numai.

Portugalia e o ţară în care “e de mers”. BlueAir e singura companie aeriană locală care operează zboruri directe cu Lisabona iar biletele nu mai sunt atât de scumpe ca altădată. Luat din timp, un bilet dus-întors ajunge la 250 de euro. Merită. Merită să guşti din tot ceea ce are mai bun de oferit această ţară cu care Europa îşi deschide bogăţiile în faţa “păgânilor” de peste Baltă. Iar dacă la întoarcere vrei să iei ceva din Portugalia, ceva care să-ţi rămână pe veci în inimă, ia o “bucăţică” de fado. Fie că poartă amprenta celebrei Amalia Rodrigues sau a excepţionalei Mariza, acultând fado vei simţi ce adevărat parfumul unei ţări (şi al unui popor) de care e posibil să te îndrăgosteşti.

Montaj video, Portugalia, septembrie 2009 (muzica – Mariza):

Algarve – Regina Portugaliei (1)

0

Comments are closed.