Irish cream

By Friday, January 8, 2010 0 Permalink

travelCea mai cool parte a unei vizite în Dublin este că ştii de la început un lucru cert: capitala Irlandei e plină de pub-uri. În pub-urile alea e plin de bere şi whisky. Prin urmare, dacă ţi se întâmplă să te sperii de celebrii spiriduşi irlandezi – foarte verzi şi cu ochii prea bulbucaţi – cel mai bun refugiu este un pub. În care poţi să bei până îţi mor spiriduşii şi îţi învie toată istoria Dublin-ului, al cărui prim punct de reper se pare că ţine de înspăimântătorii vikingi.

Irlandezii sunt ai naibii de simpatici. De regulă, îi descoperi prin filmele americane: e imposibil să nu apară unul pe-acolo, asta dacă nu cumva totul se desfăşoară În numele tatălui. Dacă nu eşti cinefil, cu siguranţă că ai măcar un irlandez care să şi se fi lipit de suflet din punct de vedere muzical. Ai de unde alege, de la Bono la Sinead O’Connor, de la Chris de Burgh la Thin Lizzy. Şi dacă nici meloman nu te-ai definit vreodată, atunci poate ai pus vreodată mâna pe o carte scrisă de James Joyce, Samuel Beckett sau ai recitat vreunei piţipoance din versurile lui Yeats, fără ca blonda făptură să ştie că nu e vorba de Minulescu.

Dublin, vazut din Guinnes Store

Dublin, din Guinnes Store

Cu alte cuvinte, irlandezii sunt prezenţi peste tot. Fiindcă sunt mereu bântuii de nelinişti, nu prea stau în ţara lor aşa că împânzesc lumea. Asta li se trage de pe vremea când se temeau atât de tare de vikingi că plecau de nebuni unde vedeau cu ochii. Apoi au avut perioade în care ţara le-a intrat într-un faliment atât de mare încât trebuiau să meargă în locuri unde să aibă şi ei ceva de mâncare. Aşa se face că astăzi Dublinul numără în jur de 600.000 de suflete, nu cine ştie ce, la prima vedere. Dar sufletele astea sunt foarte mari şi încape foarte multă bere în ele.

De fapt, berea i-a salvat pe irlandezi. Şi salvatorul a purtat un nume pe care în ziua de azi îl vezi „autografiat” în aproape fiecare irish pub: Arthur Guinness. Domnul Guinness, pentru cine nu ştie, a fost un vizionar, un filantrop dar mai ales un antrepreneur, care a trăit între 1725 şi 1803. Treaba e că înainte până la jumătatea secolului, irlandezii beau de rupeau. Străzile erau pline de oameni băuţi, căzuţi pe la colţuri, violenţi şi turbulenţi. Motivul? Cidrul. O băutură prea tare, din care se „făceau” instant. Ei, Guinness i-a salvat. A pus bazele unei fabrici de bere şi a inventat, practic, berea în Irlanda. Oamenii puteau să bea în voie. Erau necesare muuulte halbe pentru ca efectul bahic să-şi facă prezenţa. Guinness a devenit în scurt timp un zeu. Unul care se bătea cu taxele locale dar care era venerat. Ca fapt divers, a avut 21 de copii. Toţi, cu o singură femeie, Olivia Whitmore. Nu am aflat câţi dintre ei au fost făcuţi la beţie dar ştim cum siguranţă că doar 10 au ajuns la maturitate.

IRISH ALL OVER

Revenind la irlandezi, după ce că-i descoperi la tot pasul prin filme, muzică, teatru şi carte, o să fii surprins să afli că aproape fiecare preşedinte american a avut origini irlandeze. Mai precis – 28 (între care, ultimii 9). Şi, da, însuşi Obama e irlandez pe undeva, fiindcă străbunii mamei lui, născute în Kansas, au venit din verzile plaiuri irlandeze. Şi acest fapt le conferă un soi de mândrie, deloc condescendentă. Mai ales când vorbesc, de pildă, despre Trinity College, universitatea plasată fix în centrul Dublinului, pe la care au trecut oameni de seamă, precum Jonathan Swift (cu tot cu Gulliver), Bram Stoker (cu tot cu Dracula) sau Oscar Wilde (cu tot cu Dorian Gray). Trinity College arată precum Politehnica din Bucureşti, doar că e încărcată de istorie (1592), are clădiri impunătoare şi emană un entuziasm molipsitor: aproape că-ţi vine să faci un credit pentru a te înscrie la cursuri.

Trinity College

Trinity College

În Dublin, oamenii poartă întotdeauna după ei două accesorii esenţiale: umbrela şi ochelarii de soare. Sunt umbrele peste tot: când plouă, le găseşti până şi în coşurile de gunoi. Funcţionale. Şi plouă mult. Treaba cu ploaia în Dublin e cam aşa: te trezeşti, te uiţi pe geam şi afară e senin. Te duci să te speli pe dinţi. Te întorci şi arunci din nou o privire pe geam: plouă de rupe! În rafale! Ieşi în oraş, încercând să faci faţă vântului şi stropilor, de ţi sen-toarce pe dos umbrela şi dacă e făcută din tablă. În zece minute, surpriză! A ieşit soarele. E frumos, ai impresia că lumea se pregăteşte de plajă. În noiembrie, oamenii umblă în mânecă scurtă. Intri să mănânci apoi, la ieşire, plouă din nou. Nu te plictiseşti niciodată cu vremea în Dublin.

În mod ciudat, irlandezilor le place frigul. În casele lor e frig şi geamurile sunt aproape veşnic deschise, indiferent de temperatura de afară. Ei au credinţa că frigul ucide germenii şi atunci s-au obişnuit, de secole, să stea în frig. Acesta e şi motivul pentru care vezi, seara, la o temperatură de câteva grade, femei în maieu şi cu fusta scurtă, fără ciorapi, bând bere în faţa pub-ului. Imaginea asta aproape că te zdruncină, „temperaturiceşte” vorbind. Pune o româncă în situaţia asta şi în trei minute se va plânge de cistită! Dar despre femei, ceva mai încolo.

CELE MAI FRUMOASE UŞI

Usile colorate ale orasului

Usile colorate ale orasului

Arhitectura Dublinului e adorabilă. Casele în stil victorian domină peisajul – nici o surpriză. Ferestrele sunt înalte şi înguste. Cele de la parter sunt cele mai înalte, apoi la etajul unu şi doi ceva mai joase. Construite special pentru a da clădirii senzaţia că e mai înaltă decât în realitate. Iar îngustimea lor vine de la o lege stupidă care impunea aşa numita Light Tax, taxa luminii pe care trebuia să o plătească fiecare cămin din Dublin, în funcţie de numărul de ferestre avute şi de mărimea acestora. Un motiv pentru ca să vezi prin oraş unele clădiri ale căror geamuri au fost efectiv zidite, întru evitarea taxei. Haioase sunt culorile uşilor caselor. Fiecare uşă e colorată diferit: sunt albe, roşii, portocalii, galbene, vezi, albastre… Istoria spune că cele care colorau uşile (din timpul epocii georgiene) erau femeile, aflate în aşteptarea bărbaţilor care erau plecaţi la cârciumă. Aceştia erau atât de beţi când se întorceau acasă încât o uşă colorată era un excelent punct de reper. Trebuiau doar să reţină culoarea. Asta fiindcă nu vezi două uşi colorate la fel, una lângă cealaltă. Şi, lucru de luat în seamă, unele uşi sunt adevărate opere de artă: arată genial.

Oraşul e marcat de două elemente esenţiale. Primul e spiritul Sfântului Patrick, care patronează aproape orice e verde. Domnul Patrick, cel în cinstea căruia curg în fiecare an fluvii de bere în toată lumea, pe data de 17 martie, cunoscut şi ca „episcopul şi iluminatorul Irlandei”, a fost fiul unui colector de taxe roman, născut undeva în Ţara Galilor. Când avea 16 ani a fost prins de piraţi şi vândut ca sclav în Irlanda, unde a fost pus să lucreze ca porcar pe muntele Slemish. Acolo a stat vreme de şase ani, timp în care Patrick a avut două viziuni: una că se va întoarce acasă, a doua că vaporul e pregătit deja. Lucru care, evident, s-a şi întâmplat: el a revenit acasă însă într-o noapte a avut un vis în care se făcea că irlandezii îl cheamă înapoi. A devenit misionar, propovăduind vocea Evangheliei şi s-a întors în Irlanda unde a dus o amplă acţiune de botezare a locuitorilor şi unde a construit o mulţime de biserici. Chiar dacă au fost destui cei care au încercat să-i pună piedici, lui Patrick i-a ieşit cam tot ce şi-a propus. Şi a rămas în istoria Irlandei, căreia i-a dăruit simbolul trifoiului (doctrina Sfintei Treimi) dar şi ciudata idee că a scăpat insula de şerpi (este deseori reprezentat ţinând şerpi în braţe) deşi aceste creaturi nu au avut niciodată tupeul să populeze un teritoriu atât de nordic şi înfrigurat. Catedrala St.Patrick (construită în 1191) a devenit în mod logic unul dintre punctele de referinţă ale capitalei, purtând totodată şi titulatura de „catedrală naţională”

GUINNESS STOREHOUSE

 

Guinness Storehouse, atractia turistica

Guinness Storehouse, atractia turistica

Al doilea element care defineşte Dublinul este Guinness Storehouse. De fapt, acesta e principalul obiectiv turistic al întregii ţării: fabrica de bere Guinness (4 milioane de vizitatori anual, din toată lumea). Dacă Irlanda îl are ca patron spiritual pe St.Patrick, categoric că Guinness este patronul ei „cultural”, din vremea în care a început să producă bere, în zona St James’ Gate. Adică din 1759. Un calcul simplu arată că în 2009 irlandezii au sărbătorit 250 de ani de bere neagră marca Guinness. Şi asta le dă dreptul să o ţină într-o sărbătoare totală. Storehouse-ul arată într-un fel aparte: e în formă de pint (pentru novici, pint-ul e halba de bere britanică), pe 7 nivele. Începe cu parterul, unde se află magazinul de suveniruri, plus expoziţia „introductivă” în cele patru ingrediente ale berii Guinness (apa, orzul, hameiul şi drojdia de bere) şi se termină cu Gravity Bar-ul de la ultimul nivel, de unde poţi savura panorama oraşului, în timp ce deguşti o bere „de la mama ei”. Între acestea, vizitatorul ia parte la procesul de producere al berii Guinness şi, pe deasupra, face cunoştinţă cu al cincilea şi cel mai important ingredient: Arthur Guinness însuşi. De asemenea, cei care doresc, pot învăţa cum se toarnă o bere în halbă în mod corect, eventual cu „brodarea” unui trifoi din spumă la final.

Pe etajul imediat inferios Gravity Bar-ului se află un restaurant unde poţi servi mâncăruri preparate cu bere. O tocăniţă de vită cu Guinness, la care se asortează nelipsitul piure de cartofi, e o experienţă culinară de-a dreptul interesantă. Şi, revenind la parter, e imposibil să nu te minunezi de magazinul din care pleacă spre întreaga lume, în geamantanele turiştilor, zeci de mii de produse pe care e trecut numele Guinness, de la muştar la ciocolată, de la tricouri la tablouri, de la cărţi de joc la pălării haioase.

PUB MANIA!

Dublinul se animă brusc sâmbătă seara. Principala distracţie a oamenilor, ca în orice teritoriu britanic sau vecin cu cel britanic, este ieşitul în pub. Dacă ajungi în capitala Irlandei şi nu apuci să faci un tur al pub-urilor e ca şi cum ajungi pe Amazon şi nu apuci să fii mângâiat de un piranha. Irish pub-urile emană două lucruri esenţiale: istorie şi bere. Cele două se completează atât de bine, încât la un moment dat nici nu mai realizezi care e una şi care cealaltă. Până şi îndemnul de „drink responsibly” se disipă într-o altă sintagmă, mult mai apropiată de adevăr: „Corect! Fii responsabil! Ai grijă să nu verşi băutura!”.

Merry Ploughboys - niste oameni veseli

Merry Ploughboys - niste oameni veseli

Poţi începe turul la Merry Ploughboy. Ăsta e un pub cocoţat pe o colină (numită, de fapt, Muntele Dublin), despre care toată lumea ştie că oferă un spectacol unic. Mai întâi datorită trupei… Merry Ploughboys, ai cărei componenţi, culmea!, sunt şi proprietarii localului şi care sunt împreună din 1989, când erau studenţi. În timp ce mănânci un delicios irish beef, băieţii ăştia patru îţi cântă de mama focului, trecându-te prin cea mai pură tradiţie muzicală irlandeză. După care pe scenă apar dansatorii (şi dansatoarele) care ţopăie în stil michaelflatley-ist de nu-ţi poţi stăpâni picioarele pe sub masă. Iar dacă se întâmplă să ai masa lângă scenă, poţi avea surpriza să fii invitat să ţopăi împreună cu ei. Show-ul e interactiv şi “colorat” de Plougboys cu premii oferite clienţilor şi alte gimmick-uri care, la ieşirea din pub, te vor face să rămâi cu senzaţia că vrei să intri imediat la loc.

[stextbox id=”info” color=”ffffff” bcolor=”003300″ bgcolor=”006633″ float =”true” width=260]

10 LUCRURI COOL PE CARE LE POŢI FACE ÎN DUBLIN

¤ Să te cazezi la un castel. Clontarf Castle (www.clontarfcastle.ie). E un loc şic, primitor şi, culmea!, fără fantome.

¤ Să înveţi să torni bere în halbă. O poţi face la Guinness Storehouse. (13.50 euro biletul de intrare).

¤ Să agăţi irlandeze bete. Locul perfect: The Wright Venue. Atenţie: taxiul până acolo costă în jur de 30 de euro.

¤ Să bei câtă bere vrei, din dozatorul de pe masă. La Baggot Inn.

¤ Să colecţionezi spiriduşi. Celebrii “leprechauns” se găsesc la orice pas. Uneori sunt vii. Mai ales după ce ai băut prea mult.

¤ Să asişti la un dans irlandez tradiţional care nu e cu nimic inferior dansurilor lui Michael Flatley. În pub-ul Merry Ploughboy.

¤ Să mergi pe o bicicletă cu ghidonul invers. Dacă reuşeşti, tipul din faţa pub-ului Temple îţi va da 20 de euro!

¤ Să iei masa într-o biserică. În The Church. Alege mielul: e delicios!

¤ Să-ţi cumperi o casă pe malul Mării Irlandeze. Peisaj superb, preţ: 2 milioane de euro. Negociabil, că e criză.

¤ Să te înscrii la Trinity College. Nu întreba de preţ!

[/stextbox]

Continuarea e aproape obligatoriu să o faci în cel mai vechi pub din Irlanda. Se numeşte Brazen Head şi îşi are originile hăt, în 1198. Dacă te gândeşti un pic ce se întâmpla în România în anul 1198 te ia ameţeala: nimic! În Dublin însă, se deschidea primul pub. Atât de celebru este Brazen Head încât a fost menţionat şi de James Joyce în celebra şi complicata lui carte Ulysses. Şi asta pentru că atât el, cât şi alţii precum Jonathan Swift, Michael Collins, Robert Emmet sau Daniel O’Connel au socializat aici de-a lungul timpului. El nu a fost ocolit, în zilele noastre, nici de muzicieni cunoscuţi, care n-au ezitat să se producă, spre încântarea clienţilor: The Dubliners, Van Morisson şi Garth Brooks sunt cele mai cunoscute nume. O remarcă despre pereţii din Brazen Head: sunt tapetaţi cu bancnote de un dolar, pe care cei care au trecut pe-acolo şi-au scris numele şi câteva cuvinte. O istorie vie a clienţilor.

Pentru următoarele pub-uri, inspiraţia ar trebui să joace un rol major. O variantă foarte bună este John Mulligan, pub (înfiinţat în 1782) care îşi asumă că era locul favorit al lui James Joyce. Din astfel de locuri afli câte ceva despre cum se păstrează acel „aer” unic şi fascinant al unui irish pub. De pildă, culoarea pereţilor. De multe ori, în trecut, proprietarii localurilor treceau prin perioade în care nu aveau bani pentru o zugrăvire completă. Şi atunci pereţii fie îşi luau culoarea de la fumul de ţigară pufăit de zecile de mii de clienţi, fie erau acoperiţi cu tot felul de afişe şi obiecte care, rămase acolo atâţia ani, participă activ la construirea atmosferei. În alte pub-uri – precum Mulligan – pereţii au fost acoperiţi, în timp, de peste 50 de tapeturi făcute dintr-un material aparte.

Aceeaşi atmosferă, dar în stil victorian, în O’Neills’ Townhouse, unde ai surpriza să descoperi că în anumite încăperi ale acestor tipuri de pub există biblioteci cu cărţi. Iar oamenii – aşa cum se întâmpla în trecut – chiar vin să bea bere, să citească şi să discute. Fiindcă, aşa cum stă scris pe bar, „A bird is known by it’s song. A man by he’s conversation”. („O pasăre o recunoşti după cântecul ei. Un bărbat, după conversaţia pe care o face”).

 

The Temple Bar - loc de pierzanie

The Temple Bar - loc de pierzanie

TEMPLUL ŞI BISERICA

Dacă nu cumva ai pierdut deja şirul pub-urilor, nu e rău să te îndrepţi către The Temple Bar. Asta e zona din Dublin în care pierzania poate deveni cel mai bun prieten al tău. Sunt atât de multe pub-uri şi restaurante între străzile Dame, Westmoreland,  Liffey şi Fishamble, încât îţi trebuie literalmente o hartă a lor. Celebru este, desigur, The Temple (450 de feluri de whisky!!!). Dar nici Oliver St. John Gogarty, the Turk’s Head, Czech Inn sau the Quays Bar nu sunt de ocolit. În unele dintre ele, muzica tradiţională este cântată live. În majoritatea, atmosfera este apoteotică. Nu găseşti un loc să stai liniştit dar poţi să bei în picioare, cântând de nebun cot la cot cu turiştii, poţi socializa cu turistele sau poţi opta pentru a bea în faţa localului, alături de femei în mânecă scurtă care te vor înfrigura cu siguranţă.

În fine, dacă totuşi ai impresia că nu eşti servit cu suficientă rapiditate de către barmani, du-te în Baggot Inn. E mai degrabă un bar-club, dar are câteva mese în mijlocul cărora tronează dozatoare de Guinness şi Carlesberg. Nu ai de făcut decât să-ţi torni singur câtă bere vrei, de câte ori vrei: dozatoarele vor înregistra şi vei plăti la final. Iar dacă nici asta nu e suficient pentru a-ţi completa o experienţă irish-pub-istică de neuitat, mergi în The Church! Este un pub-restaurant amenajat într-o fostă biserică. St. Mary church a fost construită la începutul secolului 18 şi şi-a stins menirea în 1964. Câţiva ani buni spaţiul nu a fost folosit la nimic, apoi a fost cumpărat de actualii proprietari care i-au dat un sens logic: băutură şi mâncare pentru oile Domnului! Totul, într-un decor catolic 100%, orga inclusă.

În principiu, berea care se bea în Dublin e Guinness. Dar, pe lângă Regina Neagră, sunt multe brand-uri ce merită încercate. Dacă ajungi pe-acolo, testează Curva lui Galway (Galway’s Hooker). S-ar putea să te îndrăgosteşti de ea. Dar, în acelaşi registru, poţi pune gura şi pe-o Harp, pe-o Smithwicks, pe-o Cafrey’s sau pe-o Kilkenny. Toate sunt la fel de respectabile şi duc către acelaşi loc.

Video: Dublin, oraşul pub-urilor

FEMEI, FEMEI

OK, hai să vorbim şi despre femei, dacă tot am epuizat discuţiile despre bere. Irlandezele nu au voie să facă avorturi? Cum, nu asta vroiai să ştii? Atunci, află! Legea interzice avorturile iar dacă Doamne fereşte i se-ntâmplă cuiva să rămână fără să vrea, face un drum până la Londra. Asta e partea ciudată. Partea şi mai ciudată e că irlandezele nu sunt urâte ca englezoaicele. Ba dimpotrivă: procentual, frumoasele O’Hara le surclasează pe frumoasele Smith. Şi mai e un capitol la care le surclasează: numărul de femei bete pe metru pătrat. Nu cred că vezi undeva în lume mai multe femei bete ca-n Dublin. Poate doar la Ibiza, dar acolo condiţiile sunt speciale şi oricum, alea tot brit-irlandeze sunt. Aproape că nu-ţi vină să crezi: în cluburi (de pildă în The Wright Venue, cel mai mare şi mai şmecher club din Dublin, aflat undeva în afara oraşului) după ora 12 noaptea distracţia este să numeri irlandezele care merg în patru labe, care se lovesc de tine în mod voit (sau nu) şi care nu ezită să agaţe bărbaţi prin conversaţii ruşinoase. Don’t try this at home!

Una peste alta, Dublin e un oraş fascinant. Are o boemie de student pus pe şotii, care provine dintr-o familie aflată timp de secole undeva la marginea nobilimii. E un oraş care pare să râdă în permanenţă. Chiar şi atunci când e “plouat”. E un oraş care cântă, îndrăgostit, şi chiar dacă toate cântecele lui de dragoste sunt tragice, iubirea pare s-o ia întotdeauna de la capăt. E un oraş viu şi boem. Dublin e oraşul în care nu-ţi vine să te duci la culcare.

No Comments Yet.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *