Lumina reflectoarelor pieri, aplauzele se stinseră, uşa se închise cu un zgomot sec.
Singur, în cabină, în mijlocul nopţii. O lampă jerpelită trimite frânturi de raze portocalii pe pereţii scorojiţi. Trase de pe el costumul caraghios. Aruncă nasul roşu într-un colţ. Smulse peruca grizonată şi o puse pe scaunul de lemn. Oftă.
Ultima şoaptă a băieţelului cu ochelari mari şi rotunzi din primul rând încă îi spărgea timpanul. “Ajută-mă, clovnule, te rog ajută-mă!“. Nu-l auzise nimeni, în afară de el.
Privise automat la părinţii băiatului, care râdeau şi aplaudau poanta cu arici pe care tocmai o-ncheiase. Îşi băga un arici de plastic sub tricoul dungat, pretinzând că acele acestuia nu-i fac nici un rău. Apoi, scotea ariciul viu dintr-o nişă plasată pe marginea arenei, făcând schimb cu cel de jucărie. Lăsa ariciul să meargă pe suprafaţa netedă şi ridica ochii vopsiţi către public, aşteptând rafalele de aplauze.
“Ajută-mă, clovnule!“. Băiatul zâmbea cu gura până la urechi, însă ochii lui albaştri păreau de sticlă. Intersecţia privirilor aproape că îi arse irişii. Continuă să urmărească ariciul cum păşea încetişor încercând să-şi menţină echilibrul. Aricii sunt simpatici: au mutre. Băieţeii care cer ajutorul clovnilor în timpul spectacolelor nu sunt.
Şi-a dus cu greu numărul la capăt. Un copil îi cerea ajutorul într-un mod nefiresc. După numărul cu zebre, s-a întors în arenă. A privit către locul din care ceva mai devreme venise şoapta disperată. Era gol. Doar părinţii, nemişcaţi, priveau fix, undeva spre orchestra cocoţată deasupra intrării în arenă. Alămurile bubuiau. Se panică. Se simţea implicat în ceva indefinibil dar familiar. Intrat într-o mare vâscoasă şi galbenă, în care meduze reci i se prindeau de şira spinării. Ura meduzele. Se temea de ele. Când era copil, cineva aruncase o meduză spre el, aceasta i se lipise imediat de piept, iar el începuse să urle, îngrozind toată plaja. O săptămână după aceea a suportat zeci de băşici micuţe care i-au invadat pieptul transformându-l într-un personaj de film horror – copiii îl strigau Freddy Krueger.
O ameţeală puternică îl făcu să se aşeze pe scaun. N-avea nici un chef să-şi şteargă machiajul. Clovnii trăiesc în interiorul machiajelor. Faţă tristă – faţă veselă. Fără alternativă. În spatele vopselurilor, viaţa îşi mişcă mecanismele cu scârţâieli. Cine ia în serios un clovn. Aplauzele şi gloria din arenă se transformă în bătăile pe umăr de pe stradă. Clovn la circ? Ei, hai…
“Ajută-mă, clovnule, te rog ajută-mă!“.
Taică-său avea palma grea. Atunci când o folosea, simţea că-i zboară capul de pe umeri şi se rostogoleşte după pat. Maică-sa avea vocea ascuţită ca un creion înfipt în creieri. El era un copil firav şi gălbui, cu jucării puţine şi fără fraţi sau surori. Aveau o casă de lemn, cu o curte mică, un pom zgribulit şi un câine fără personalitate. Mai aveau o atmosferă degradată, umplută cu sticle de vodcă şi urlete ce se întindeau uneori târziu în noapte. Şi o canapea albastră plină de lacrimi.
În ziua în care a împlinit 13 ani, a decis că îşi doreşte să devină clovn. Un copil trist, cu care nimeni nu schimba mai mult de zece cuvinte pe zi dar care atunci când se întâlnea cu ceilalţi copii din cartier reuşea din trei gesturi şi două vorbe să-i facă să râdă. Şi râdeau până la epuizare. Hohotele de râs ale copiilor amuzaţi de viitorul clovn se rostogoleau ca nişte bolovani imenşi deasupra oraşului, învăluindu-l în aburii unei veselii nefireşti. Erau vremuri grele. Companiile se închideau, una după alta, măcelărite de o criză fără precedent. Oameni fără ocupaţie umblau pe străzi ca stafiile, cu ochii în fundul capului şi mintea coborâtă în stomac. Parcurile se surpau sub povara nepăsării. Păsărilor le era teamă să mai zboare.
Şi peste toate astea… hohote de râs. Acolo unde era el, se râdea. Acolo unde nu era el, pământul se usca, apoi crăpa, devenind sterp. Clovnul stăpânea copiii oraşului. Doar că atunci când se întorcea acasă, masca se topea, vopselurile erau incolore iar palma grea a tatălui sau ţipetele ascuţite ale mamei deveneau din ce în ce mai dese. Fără publicul său, clovnul era un personaj trist, cu privirea plecată.
Se ridică şi merse la fereastră. Noaptea era tânără ca o virgină pofticioasă. Zgomote îndepărtate îmbiau la dezmăţ. Zâmbi amar. Se liniştise. Şoapta copilului din primul rând se ridicase deasupra oraşului ca un fum ce se încăpăţânează să rămână compact. Îl cunoştea pe acel copil. Îl cunoştea atât de bine…
În manej, un arici se învârtea speriat în cuşca lui. Clovnul se demachie şi plecă. În urma lui, circul rămase mut – animal uriaş, adormit în mijlocul parcului de betoane. “Ajută-mă, clovnule…”
